About

Cu ajutorul unui om deosebit care a trecut prin ceea ce trec si eu in acest moment Dan Santimbreanu, am reusit sa aflu cateva cazuri care au trecut prin aceste „chinuri” , intr-adevar cu cativa ani in urma dar care au avut un final fericit.

ANCA SAMU – povestea ei

Aceasta este povestea Ancai Samu 

 

Povestea mea incepe intr-un mod stupid….dar are un final fericit.

Sunt o tanara de aproape 21 de ani, studenta in anul 2 la economie, plina de viata si gata sa incerce oricand o noua experienta. Tot acest elan de viata mi s-a taiat cand am aflat  ca sufar de o tumoare la cap, una dintre cele mai periculoase de operat si care evolueaza si destul de repede;…dar haideti sa va povestesc cum a inceput totul…

Luasem vacanta, am terminat cu toate examenele si ca rasplata am mers la mare cu alte 3 prietene. Totul a fost bine acolo, nu aparuse niciun simptom.  Dupa 10 zile m-am intors acasa si am inceput sa ma simt slabita, ma gandeam ca e din cauza apei de mare despre care ca se spune ca rascoleste in organism raceala daca o ai, si eu eram putin racita.

Observam insa ca zi dupa zi era tot mai rau, incepusem sa ametesc si chiar si sa imi amorteasaca piciorul drept. Nu stiam ce mi se intampla. Am mers la doctorita de familie, mi-a facut analizele si a zis ca am lipsa de calciu (spasmofilie) si ca de aceea ametesc si amortesc.

Am luat calciu (daca asa a zis doctorita…), pentru ca am crezut ca daca e de meserie ea stie ce am eu cu adevarat. Au mai trecut 2 saptamani in care eu am continuat sa iau calciu, dar in care nu observam nicio schimbare, dinpotriva imi era si mai rau.

M-am dus din nou la ea dar de data aceasta cu mama mea. Facusem deja o semipareza pe partea dreapta, nu imi mai simteam mana si piciorul de la incheietura, erau amortite pur si simplu.

Ajungand din nou la doctor m-am trezit ca asistentele ii zic mamei mele ca greseste ca ma cocoloseste atat de vine cu mine sa ma insoteasca ca doar sunt mare si am 20 de ani….sincer mi-a picat fata…cand ajungi sa nu te mai creada nici doctorul ca ti-e rau atunci nu stii ce sa mai faci.

Bineinteles, raspunsul a fost ca am o mare lipsa de calciu si sa iau in continuare tratamentul. Fiind deja sfarsitul lunii august m-a apucat disperarea ca nu voi putea incepe facultatea. M-am internat in spital o saptamana, timp in care in fiecare zi am facut calciu si vatamine  ca sa imi revin.

Venind de la spital acasa nu am observant nicio schimbare…. intr-o zi am observat in timp ce conduceam ca imi fuge imaginea si ca nu mai vad dunga alba de pe mijlocul soselei. Speriata le-am spus parintilor mei ca nu vad bine si m-au dus la oftalmolog. Acolo m-a consultat si mi-a zis ca nu am probleme de acest gen, fondul ochiului fiind bun doctoral observand doar strabism la ochi (imi fugeau ochii cand priveam in lateral) si ca asta e o problema neurologica, sa consult un neurolog.

Din cauza ca ameteam si stranutam des si zona ochilor devenise sensibila astfel incat nici nu ma mai puteam pensa de durere, am mers si la un ORL-ist sa vad de ce am simptomele astea si mai incepusem sa imi pierd si din echilibrul.

Surpriza, imi descoperise ca as fi avut polipi si eram si alergica. Bun, si daca astea erau cauzele, de ce toata medicamentatia care o luam pentru toate aceste afectiuni, imi facea si mai rau?

Am ajuns si la neurolog cu parintii mei, la domnul Pastiu din Hunedoara. Facandu-mi doar un mic control neurologic, s-a schimbat la fata si mi-a zis ca am mari modificari neurologice pe partea dreapta si sa imi fac cat pot de repede un RMN.

Venind inapoi la doctorita mea de familie, i-am spus ca trebuie sa fac un RMN de urgenta, insa ea a zis ca are retineri in privinta celor spuse de domnul doctor Pastiu, pentru ca sunt prea tanara sa am astfel de probleme grave si m-a trimis la alta doctorita neurolog, doamna Mihu din Deva, ca sa isi dea si dansa cu parerea. Dupa un cosult si dansa m-a trimis sa fac RMN-ul la Petrosani.

Plecand pe data de 13 septembrie, am ajuns sa fac in sfarsit si RMN-ul, al carui rezultat a fost o descurajare pentru mine. Sufeream de o tumoare la cap care dupa cum au spus era asezata in ventricolul 4. Avea marimea de 1,2 x 1,7 cand mi-am facut prima investigatie.

Simteam ca va cadea cerul pe mine. Disperarea incepuse si nu stiam ce sa mai fac. Stiind de la doctori ca tumoarea trebuie operata, am mers la cel mai bun spital din Romania (cel putin asa e considerat), la Bagdasar in capitala.

Acolo s-a uitat doar la filmul meu seful sectiei de neurochirurgie din acel spital si mi-a zis ca voi muri. Operatia este foarte grea, periculoasa deoarece tumoarea este lichida si este situata intre toti nervii (are efect de compresie asupra lor), si daca voi trai dupa operatie voi ramane cu sechele, sau poate nu voi mai avea niciun simt.

Simteam ca cerul a picat pe mine, parintii mei erau distrusi, cu moralul la pamant…unicul lor copil, aflat la o varsta la care abia incepi sa cunosti ce este viata cu adevarat sa moara?

Eu nu m-am impacat niciodata cu gandul ca voi muri, nu era posibil si nici nu puteam accepta asa ceva.

A doua zi am mers la spitalul Universitar si acolo vazandu-mi filmul un alt doctor, Paul Patrascu, acesta a zis ca e grea operatia, la noi in tara nu se poate face deoarece nu sunt nici aparate cu care sa se faca operatia (nu este aparatura care sa monitorizeze nervii in timpul interventiei de indepartare a tumorii), dar este o sansa reala in Germania la Hanovra. Acolo ma poate opera prof. dr. med.dr.h.c.mult. Madjid Samii, care de ani de zile facuse sute de operatii pe creier foarte complicate.

Aceste cuvinte mi-au redat din nou speranta si setea de viata…dar afland cat ar costa operatia mea, am cam ramas din nou fara sperante. Operatia costa 40.000 de euro plus alte costuri care puteau sa intervina.

Veniti acasa fara sperante, am incercat prin telefon si scrisori si la alte clinici din Germania si Ungaria unde era mai ieftina operatia, dar nimeni nu dadea sanse de reusita. Starea mea se agrava de la o zi la alta. Pe langa semipareza, ajunsesem sa nu mai pot inghitii bine, sa ma inec foarte des, sa nu mai vad cu ochiul stang pe care de abia reuseam sa il tin deschis. Ameteam si foarte tare, astfel incat trebuia sa dorm cu capul pe 3-4 perne, adica mult ridicat.

Dar iata ca Dumnezeu nu ne-a lasat la greu si ne-a deschis din nou usile.

Despre cazul meu a aflat multa lume din oras si din judet si acestia nu au stat cu mainile in san. Oamenii din oras, primaria, fostii mei colegi de la liceu si fostii mei profesori, colegii mei de acum si profesori de la facultate impreuna cu Liga studentilor, precum si alti oameni din oras si oameni pe care abia ii cunosteam m-au ajutat si am strans 20.000 de euro.

Un mare ajutor pentru mine a venit iarasi din partea Ligii de studenti de la facultatea la care eu invat, liga a carei presedinte este Doamna Tania, care au hotarat sa nu mai faca balul Bobocilor ca in fiecare an, ci acest bal sa il transforme intr-un spectacol de caritate pentru mine.
L-a spectacol au cantat formatia Voltaj si Celia, carora tin sa le multumesc din tot sufletul, pentru ca in urma acestui concert sa mai strans o suma din banii necesari pentru operatie

Radu impreuna cu Sebi si Cosmin, pe care inainte nu-i cunosteam asa de bine (si le multumesc mult ), s-au implicat foarte mult, impreuna cu o prietena a mamei, Adela si cu doamna Aurora. S-a strans jumatate de suma, dar restul? Eu si familia mea nu stiam de surpriza pe care au pregatit-o cei care i-am mentionat mai inainte….aveam sa obtin restul de bani.

In penultima sambata a lunii octombrie, ai mei au plecat cu Adela la Bucuresti. Aceasta le-a spus ca trebuie sa fie prezenti acolo, ca un doctor din Olanda imi va studia cazul. Acest lucru a fost doar un pretext pentru ca ei au ajuns la emisiunea SURPRIZE SURPRIZE, unde le-a fost dat restul sumei de 20.000 de euro din partea domnului Gheorghe Becali. (un om mare si cu un suflet mare)

Bucuria a fost mare, aflasem ca ma pot opera, ca data fixata pentru ziua de spitalizare era 6 noiembrie dupa care hotarau ei cand ma va opera.

Mai era problema de transport, care a fost pana la urma cu greu rezolvata. Am mers in Germania cu salvarea. Acest lucru a fost rezolvat tot de Liga studentilor de la facultatea unde invat eu, niste oameni minunati.

Plecand de aici pe data de 5 dimineata am ajuns in Hanovra dupa un drum lung si obositor in care era sa mor din cauza proastelor conditii de transport. Nu aveam voie sa fiu miscata tare, iar salvarea zgaltaia din cauza ca era veche si nu era pregatita pentru un traseu atat de lung.

Pe data de 6 noiembrie m-am internat la CLINICA INI. Am ramas uimita cand am vazut cu arata. Era mai frumos si mai ingrijit decat o camera la un hotel din Hanovra.

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce mi-au facut internarea, au fost analizele. Au mai urmat si alte investigatii: RMN, CD-scan, FILME,  electrocardiograma, control la ORL sa vada cum inghit si daca aud bine.

In fiecare zi iti alegeai ce vrei sa mananci la masa dintr-un pliant cu 5 meniuri; serviciile sunt ireprosabile, iar personalul de laudat. Cu toate ca eu nu stiam o boaba de germana vorbeam cu ei in engleza, deoarece e o limba pe care si acolo o stiu toti.

Dupa ce m-a vizitat in seara zilei de 6 noiembrie doctorul Samii, am aflat ca operatia mea va avea loc pe data de 9, vineri, dimineata. Mi-a zis ca este o operatie foate complicata deoarece tumoarea este lichida si se afla in mijlocul tuturor nervilor, adica in trunchiul cerebral, iar el nu trebuia sa atinga niciun nerv in timp ce o scotea de acolo, deoarece putea fi mortal pentru mine sau puteam paraliza sau ramane cu tot felul de sechele. A zis ca niciun alt doctor nu se incumeta sa faca operatia, pe cand el o va face cu sanse de peste 90%.

Tin sa va spun ca pana si diagnosticul pus la noi in tara de catre medici a fost gresit, nu era „tumora de ventricul 4”, era mult mai grav si mai riscant.

Venind si ziua operatiei, de dimineata de la 6 m-am trezit, mi-am luat camasa de noapte si pastila pentru operatie si m-am pus in pat asteptand sa vina asistentele sa ma duca in sala de operatie. In acest timp au sosit si parintii mei cu o prietena a mamei care venise sa stea cu ei timp de 5 zile si sa le traduca, deoarece ea locuia in Germania la Rosenhhein …cu totii asteptam clipa plecarii la operatie.

Plecand cu tot cu pat spre sala imi amintesc cum anestezista mi-a pus masca pe fata si in nici 5 secunde am adormit. Nu stiu ce s-a intamplat in timpul operatiei, pentru ca nu am simtit nimic.

Tin sa precizez ca am plecat in gand cu mare incredere si fara frica deoarece eu niciodata nu am putut sa accept ca voi pati ceva. Am plecat in sala rugandu-ma si cerandu-I lui Dumnezeu sa nu lase sa mi se intample ceva rau.

In acest timp al operatiei, care a durat cam 7 ore, parintii mei s-au rugat tot timpul, precum si in tara s-au rugat oamenii care ma cunosteau si oamenii de bine, la multe biserici si manastiri.

Operatia mea  a fost o minune de la Dumnezeu, pentru ca am ramas fara sechele, sunt la fel ca atunci cand eram sanatoasa.

In timpul operatiei mi-au facut analiza tumoarei, si a inceput lantul de minuni deoarece tumoarea era benigna, adica nu era canceroasa. Dupa operatie doctorul a venit la parintii mei si le-a zis ca operatia a iesit foarte bine si ca el este foarte multumit de cum au decurs lucrurile.

La nici o ora dupa operatie, dupa ce m-au dus la terapie intensiva, m-au trezit sa imi verifice simturile. M-au pus sa misc din maini si din picioare, m-au intrebat daca vad, daca aud, daca imi recunosc parintii, si toate raspunsurile mele au fost afirmative. Toti s-au bucurat, inclusiv si doctorii pentru ca s-au convins inca o data ca operatia a iesit bine, sau totul era OK , cum spuneau ei.

Doctorul imi spusese inainte ca simptomele care le-am avut inainte de a ma opera, puteau sa se accentueze dupa operatie si in timp sa dispara , sau puteau sa dispara sa nu le mai am cand ma trezesc.

Nu mai aveam niciunul dintre simptomele de dinainte, dar s-a agravat respiratia. Respiram mai greu pentru ca aveam o pata pe plamani, ori de la o raceala netratata bine in tara, ori de la cum am vomat si m-am inecat pe drum spre Hanovra.

5 zile am respirat cu ajutorul unui aparat, iar doctorii au hotarat ca sa nu mai imi forteze inima, sa imi faca trahectomie (aceasta consta intr-o taietura la gat unde se introducea un tub care ma ajuta sa respir).

Am stat cu tubul in gat exact cat am stat si sus la terapie intensiva, adica 18 zile.

In tot acest timp am mai avut dureri, dar mai mult de gat, de la tub, decat de cap. A fost greu la inceput dupa operatie deoarece nu puteam merge decat sustinuta de doi terapeuti. Personalul de acolo era foarte atent si se purta frumos cu orice pacient, asa cum se poarta o mama cu copilul ei.

Chiar si la 10 zile dupa operatie, doctorul de la terapie intensiva si cu o asistenta de acolo m-au dus la CD-scan sa vada cum a iesit operatia. A fost foarte multumit cand a vazut ca nu se mai vedea nicio urma de tumoare, doctorul Samii a reusit sa o indeparteze in totalitate.

Coborand la salon dupa 18 zile am inceput sa fac terapie de recuperare;  in fiecare zi faceam de 2 ori banda, bicicleta, echilibristica, forta si plimbare multa.

Dupa cateva zile, alti 2 doctori mi-au zis ca operatia a reusit foarte bine si ca nu mai exista urme de tumoare, chiar nici nu se observa ca ar fi fost odata vreo tumoare acolo. Intr-o saptamana si jumatate mi-am revenit, puteam merge normal, mi-au cusut si gaura din gat si nu mai luam niciun fel de tratament pentru ca nu era nevoie.

Tin sa precizez ca nu m-au ras pe tot capul cum fac la noi in tara, ci doar am avut rasa o portiune la spate la ceafa cam de 10-12 cm de lunga si 4 cm de lata, iar pana am iesit din spital abia se mai vedea operatia pentru ca incepuse sa-mi creasca parul.

In data de 4 decembrie mi-au scos si firele de la gat, iar pe data de 6 decembrie m-au externat.

Am stat o luna intreaga in spital si pentru ca am depasit termenul de 2-3 saptamani de spitalizare, cum au apreciat ei la inceput, mai am de platit la INI suma de 12000 de euro.

Dupa operatie, am mai stat o saptamana in Hanovra la o doamna unde au stat si parintii mei cat timp eram in spital, aceasta sustinandu-i foarte mult mai ales din punct de vedere moral, pentru ca ei au fost foarte ingrijorati si credeau ca nu imi voi reveni, vazand ca stau atat de mult la terapie intensiva. Credeau ca evolutia este lenta, dar era foarte buna pentru operatia grea care am suferit-o.

Dupa o saptamana de zile de stat, pentru a ma obisnui cu atmosfera, am plecat acasa cu trenul, cu care am calatorit 24 de ore, schimband pe parcurs de 2 ori. Acum ma simteam bine si nu am mai avut probleme din cauza transportului.

Ajunsa acasa, mi se parea totul diferit…nu imi placea asa de mult. Ma obisnuisem cu cei de acolo, cu ritmul acela de viata, pentru ca au fost niste oameni deosebiti.

Recunosc ca mi-e dor de ei pentru ca s-au purtat frumos si mai ales ca nu erau cu mult mai mari decat mine, s-au purtat ca niste prieteni, de parca ne cunosteam de ani buni. Tin legatura cu unii doctori de la spital pentru a le comunica cum este in continuare starea mea.

Dumnezeu, ne-a indrumat pe mine si pe familia mea sa mergem acolo si ne-a ajutat foarte mult.

Sunt recunoscatoare si multumesc din tot sufletul celor care m-au ajutat si au fost alaturi de mine.

Niciun om nu trebuie sa isi piarda speranta pentru ca Dumnezeu ajuta foarte mult, cand ti se inchide o usa, El deschide alta; are oamenii Lui prin intermediul carora te ajuta. Cu credinta adevarata si cu o vointa de fier se rezolva totul…astazi puteam sa nu mai fiu, sau sa fiu ca o leguma, dar Dumnezeu m-a pazit si mi-a dat din nou dreptul la viata, fara sa raman cu urmari.

Cei care au aceste simptome sa nu se ia dupa ce spun medicii, sa mearga la un neurolog si sa isi faca RMN-ul pana nu e prea tarziu, pentru ca ati vazut ca in numai in 2 luni de zile starea mea s-a agravat foarte mult.

….SI NU UITATI, TUMOAREA NU TINE CONT DE VARSTA SI DE STAREA MATERIALA!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s